Sentimentul acela incredibil când vezi pe foaia de examen, după ce-ai învățat de-a valma, ca nebuna, și lucruri care-ți plac și care nu și ai senzația aia anume de ultimă clipă că nu mai știi subit nimic, când vezi, deci, în fața ta cel mai frumos și mai drag subiect posibil…

Argintul. Bijuteriile din argint. O poveste despre.

Întâi e o relaxare instinctivă. Spiritul tău expiră profund, ca într-un exercițiu yoga desăvârșit, știi tot. Apoi, începând să scrii, constați, cuvânt după cuvânt, cum toate gândurile ți se pierd într-o subiectivitate care nu ai idee dacă e bună pentru profesor, dar te lași supusă în seama ei. Examenul devine și el personal, ești numai tu în sală acum, tu și subiectul, profesorul și colegii sunt într-o ceață din care vor ieși abia când termini.

… Dintotdeauna m-a atras argintul. Un element chimic ce trebuie să-și fi găsit la același nivel o corespondență pe undeva prin mine, altfel nu se leagă. Dar cine și-a explicat vreodată chimia dintre elementele vieții, viabilă dincolo de știința exactă aferentă și de toate celelalte filosofii ale lumii…? Se întâmplă și atât.

O să scutesc comisia de examinare de generalități precum când a fost descoperit acest metal prețios și cum a tot fost el prelucrat sau cum am aflat eu, de exemplu, de brandul Venda, bănuind o pasiune cunoscută… nu, de Venda chiar nu le spun, mai bine țin pentru mine decât să percep vreo sugestie minimală de cadou, șeful de catedră e o ea.

Am receptat de când mă știu argintul ca pe un accesoriu feminin de o finețe aparte, a lui, numai a lui, comparativ cu toate celelalte. Mereu femeile purtând argint mi s-au părut cumva îmbrăcate de el într-o delicatețe sufletească specială, stând metaforic și decent în spatele celor împodobite cu aur, masiv sau nu.

Dacă aurul e o grandoare scoasă la mezat – culoarea aceea galbenă, ce-i drept caldă, care ocupă tot spațiul vizual, argintul, mai rece și discret, e mereu într-un rând doi, de unde știe cuminte că va fi văzut și el la timpul lui, de cine și cum are nevoie, nu trebuie expus până când devine lucru comun.

Aurul îmi pare un fel de eu am, argintul – eu sunt.

Da, soarele strălucește pentru toți egal, dar numai luna a înfiorat și pus pe gânduri toți poeții lumii…

Bijuteriile sunt un lucru foarte personal, scria Garance Dore, o fotografă din Franța cu un celebru blog de modă, ar trebui să spună o poveste despre persoana care le poartă.

Nu știu ce poveste spune despre mine o cruciuliță mică de argint pe care o port la gât de ani. Mulți, zi și noapte. Dar știu să spun eu povestea ei.

rebuie să o fi cumpărat, printre multe altele, demult, de la vreun comis-voiajor din aceia care veneau pe vremuri prin birourile instituțiilor cu haine, bijuterii și o mulțime de lucruri, vindeau în rate orice și apăreau invariabil la următoarea zi de salariu, cerc vicios bilunar.

Sau poate de pe Calea Victoriei, erau câteva magazine mici care-mi plăceau, cu gablonțuri și bijuterii din argint, îmi luam mereu câte ceva, n-aveam ce face cu banii pe-atunci.

A stat, printre celelalte, probabil destul timp, nu avea încă nimic special. Doar că-mi devenise dragă, atât de mică și de simplă cum era, încât la un moment dat mi-am, sau mai degrabă i-am zis, cu scopul strict de a-mi lua și grija ei, rămâi tu aici, la gât, nu-ncurci pe nimeni cu nimic…

Și a rămas, într-un mod neprevăzut. Într-o seară de iarnă de la care au trecut deja nouăsprezece ani, m-am dus să nasc. Eram în anticamera sălii de operație, glasul blând, din fericire, al doctoriței care mă încuraja, câteva asistente, apoi anestezistul, trecând fugar pe lângă mine, eram o urgență, și spunându-mi să scot tot, cum adică tot, hainele le scosesem deja, tot, spune el, bijuterii, ceas, agrafe, dacă am… Deja ciudățenia asta de care nu-mi spusese nimeni îmi ocupase mintea, deturnându-mi-o de la operația în sine, m-am conformat, punându-le într-o ordine relativă și nedumerită pe patul pe care-mi lăsasem și hainele… și am intrat.

M-am trezit într-un târziu într-o altă cameră, mică și impecabilă, alb totul, aparate, fire multe, liniște absolută, erau trei paturi și doar eu în ea, pe geam vedeam în lumina lunii câțiva fulgi, primii din acel an, nu prea înțelegeam unde sunt, mi-am dus mâna la gât, să-nvârt lănțișorul cu cruciulița, gest reflex de câte ori nu știam ce să fac, și mi-am adus treptat aminte… în timp ce învârteam repetat lănțișorul cu cruciulița, care, teoretic, nu trebuia să mai fie la gâtul meu, dar, m-am prins eu imediat, cu mintea acum foarte limpede, scăpase de vigilența și regulile unei echipe întregi de medici și rămăsese cu mine tot timpul. Și încă e.

Un talisman care-a schimbat de-atunci multe lănțișoare, acestea mai rupându-se din când în când. A stat alături de multe alte coliere de argint. S-a asortat cu multe brățări charm sau cercei lungi de argint.

Argint, numai argint, nu mi-e teamă de această repetiție, profesorul care mă va corecta va ști că e metalul sufletului meu.

Argint, așa cum îmi vor fi culoarea de pe tâmple și numărul anilor în doi, până la „numărul de aur”.