Păstrăm frânturi din trecutul nostru drept aducere aminte a unor momente care ne-au făcut sufletele să tresară. În sensul bun, evident. Le păstrăm cu sfințenie într-un ungher numai de noi știut și le scoatem la lumină când dorul ne copleșește, când vrem să facem pe cineva părtaș la un crâmpei din fericirea existenței noastre, când vrem să rememorăm momente ce ne-au marcat sufletește. Ne devin talismane.

De cele mai multe ori, asociem sentimentele cu imagini, lucruri sau locuri. Dacă într-un anumit loc am trăit un sentiment de împlinire, ne vom dori, cu siguranță, revenirea în acel loc pentru a reedita acel moment unic. De-a lungul timpului, oamenii au inventat diverse modalități de a-și păstra vii amintirile, atașându-le simboluri materiale: o fotografie, o floare presată într-o carte, o bijuterie, un jurnal, ceva palpabil, vizibil, la îndemână, un ceva care să nu lase praful uitării să estompeze unicitatea unui moment. Și tot din această dorință de păstrare a momentelor pe care le-am dori de netrecut, în care am dori să rămânem ancorați, ne alegem drept talismane mici obiecte care ne-au însoțit în momente cruciale cu deznodământ fericit și cărora le atribuim, conștient sau inconștient, o energie vitală pornirii sau continuării mersului pe un drum propriu încununat de succes. Deși nu toți ne-am dori încadrați în același tipar psihologic, puțini sunt cei care n-au ascuns într-un colțișor un mic ‘’ceva’’ sau nu-și poartă la vedere obiectul înzestrat, în mintea noastră, cu puteri magice. Evident, și eu mă încadrez în marea masă.

Port, de ceva timp, două coliere de argint. De ce două? Pentru că nu pot renunța la niciunul din ele, nu le pot abandona în vreo cutiuță impersonală și nici nu pot alege între ele. Pe unul mi l-am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri din Portugalia. Mi-a atras atenția designul ciudat al pandantivului care pare o frunză, dar nu-i. Seamănă cu o floare, dar nu-i. Ca mine, mi-am spus atunci, îl poți asemui cu ceva familiar fără a putea să definești exact cu cine sau ce seamănă. Așezat neglijent într-o mulțime de alte mărunțișuri destinate celor dornici să ia acasă ceva care să le amintească c-au trecut prin Portugalia, bucățica aceea de argint modelată într-o formă ciudată mi s-a lipit de suflet. L-am cumpărat la un preț ridicol de mic pentru un obiect din argint dar mi-am promis să-l prețuiesc așa cum merită. Treceam printr-o perioadă în care încercam să-mi redefinesc propriul eu, iar acel pandantiv ciudat, așezat pe un banal lănțișor de argint mi-a devenit însoțitor fidel în încercarea mea de a-mi găsi drumul. Ca și mine, bucățica de metal a căpătat, în timp, valoare și apreciere în ochii celorlalți. În proprii ochi, eu și frunza mea am învățat să ne apreciem, să ne iubim chiar și atunci când forma noastră nu se încadrează în standardele admise de lumea în care trăim.

Al doilea? Tot din argint, însoțit de un charm. O pisică. A venit la câțiva ani după frunza-floare. Am decis să-l port pentru a-mi aduce aminte în fiecare zi de persoana de la care l-am primit. Așa o simt alături în fiecare secundă, deși e la mii de kilometri depărtare, așa nu uit că mi-a fost alături în cea mai grea perioadă a vieții mele, așa îmi amintesc cât de recunoscătoarea ar trebui să-i fiu pentru tot ajutorul pe care mi l-a oferit.

Frunză-floare și pisică. Cumva, ambele mă simbolizează perfect. Sunt ca o frunză desprinsă dintr-un pom, în toiul toamnei, așteptând să cad undeva, nicăieri, pe o bucățică de pământ, să-mi găsesc odihna. Ca o floare care-și pierde petalele, una câte una, fără să le jelească, conștientă că va renaște în următorul sezon. Sunt o pisică care-și caută soba pe care să toarcă în nopți geroase de iarnă și soarele în a căror raze să toarcă. Frunză-floare și pisică. Cădere și nouă vieți. Combinație neinspirată? Poate. Poate nu. Cele două coliere mi-au devenit talismane. Îmi sunt amintiri, oglindă, îmi sunt eu.

Sunt frunză-floare, sunt pisică.Tu cine ești? Ce talismane ai?

Articol scris pentru SuperBlog 2019.